Vreau să te doară

„Mărturisesc, dragă împielițată! Nu mi-e frică nici de oameni, nici de viață. Dacă mi-ar fi fost, aș fi apăsat pe trăgaci. În mod paradoxal, îmi doresc sfârșitul, dar n-am curajul să trec la fapte. În plus, mai ești și tu în capul meu, voce nenorocită, ce tot mă silești cu nerușinare: Deschide seiful ăla blestemat, scoate pistolul, îndreaptă țeava spre tâmplă și apasă pe trăgaci! Asta vrei, asta e scăparea! Dă-i drumul, fă-o!

Am înțeles, sunt un pierde-vară depresiv, cu apucături suicidale, care nu-și poate duce treaba la bun sfârșit. Întrebarea e, de ce? Ce naiba mă mai leagă de lumea asta, dacă tot nu mai am nimic? Totuși, în ce constă acest „nimic”? Dețin o companie, asta-i o certitudine, iar în această companie eu sunt arhitectul. Adem Seza, arhitectul… E suficient? Ar trebui să fie, trebuie să fie, pentru că azi e o zi mare, iar dacă traiul meu mizer stă agățat doar de-un fragil fir imaginar de ață, atunci am să fac tot posibilul să-l transform într-o sfoară.

Mi se pare amuzant că uneori nu-mi doresc decât să mor, dar când vocile se sting și ceața se ridică, parc-aș mai trăi câteva zile. Râd, iar împielițata ce se zbate în capul meu se îndepărtează tot mai mult, urlând exasperată, precum o vrăjitoare târâtă spre rug, pentru a fi arsă: Lașule! Ești doar un rahat mic și speriat ce tremură ca un pui de javră! Laș! Eu însă îi răspund, cu un entuziasm ieșit din comun:

— Nu azi, nenorocito! Nu azi!

După părerea mea, așa începe fiecare zi a unui bipolar ce nu-și mai găsește liniștea, nedorind să se ancoreze pe de-a-ntregul la realitatea cât se poate de dură și de sufocantă pe care o percepe. Nebun? Poate… Cert este că eu îmi petrec un sfert din fiecare dimineață ciondănindu-mă cu niște voci care, de cele mai multe ori, nici nu mai știu dacă sunt ale mele sau ale unui diavol.

Tot ce-mi doresc e o zi în care capul să-mi rămână gol, în care niciun strop de imaginație să nu-mi mai zboare prin cotloanele minții, împingându-mă, în ciuda opoziției mele, spre un abis de frustrări la care să mă condamn fără oprire.

Dar cum aș putea face asta când amintirile reapar constant, ca nişte văpăi ucigătoare ce mă torturează fără milă? Cum aș putea să uit persoana care mi-a înseninat viața cu doar un zâmbet pueril? Cum aș putea s-o uit pe Anna?

Îmi amintesc că era o zi fierbinte de început de august, în anul 2014. Decolasem de pe aeroportul din Istanbul, în jurul orei nouă dimineața, şi mă îndreptam spre cel mai mare succes al meu ca arhitect de până atunci, unul de care eram mândru, dar, în aceeași măsură, şi covârșit. Realizasem schița unui lanț hotelier din Insulele Caraibe, cel mai important proiect din acea vreme, la care lucrasem timp de două lungi şi obositoare luni.

Și, Doamne, ce bogat şi faimos visam că voi fi, poate chiar şi cel mai mare Don Juan al tuturor timpurilor. Eram mândru de aspectul meu, de mușchii dobândiți la sală, de părul negru pe care mi-l lăsasem să crească până la umeri, și chiar și de barba care deseori mă enerva că nu stătea dreaptă. După optsprezece ore de zbor și două escale, avionul ateriza pe înserate, parcă triumfător, în San Juan. M-am cazat, cu sufletul plin de speranță, la unul dintre hotelurile de lângă plaja Isla Verde, iar a doua zi de dimineață, măcinat de emoții, am pornit spre Carolina, unde urma să mă întâlnesc cu clientul. Eram tras la patru ace, într-un costum albastru acvamarin cu butoniere, cu părul prins într-un coc la spate şi ochelari negri pe ochi, iar dosarul stufos îl țineam într-o mână tremurândă, pe lângă corp.”