Noiembrie care nu a mai răsărit niciodată

Note de jurnal

„Mi-a luat luni bune să înțeleg că am nevoie de ajutor. Am încercat să mă conving că o să trec singură peste asta, în definitiv, nu sunt unica fată din lume care a pierdut pe cineva drag și cursul lucrurilor nu stă-n puterea mea. Două luni mai târziu m-am trezit pe marginea pontonului, uitându-mă la reflexia mea și rugându-mă ca fața aceea palidă să dispară.

Era sfârșitul lunii iulie. Adia un vânt cald și plăcut. Pensiunea la care ne petreceam vara se afla pe malul unui lac, așa că am ieșit să fac o plimbare. Tot ce a urmat apoi e în ceață chiar și acum, cu excepția scârțâitului lemnului sub picioarele mele, pe care mi-l amintesc încă și a chipului meu, distorsionat de undele apei.

O liniște absolută s-a lăsat în jur. Voiam să plonjez în tăcere în interiorul și întunericul lacului. Îmi era atât de dor de el, încât nu reușeam să văd nicio cale de scăpare! Am numărat până la trei. Părinții erau prea departe. Nu ar fi reușit să mă salveze. „Ultimele clipe de viață”, mi-am spus în minte și am zâmbit împăcată. Mi-am desprins piciorul drept de suprafața lemnoasă a pontonului și, în momentul acela, mi s-a tăiat răsuflarea. Trăsăturile mi se oglindeau încă în apa din fața mea, însă ochii mei adânciți în orbite și înlăcrimați nu mai erau inexpresivi, ci speriați. L-am văzut pe el. Știu că era doar rodul imaginației mele, dar, în secunda în care am vrut să mă arunc în vid, fața lui mi-a revenit în minte și corpul a înlemnit.

„Nu vrei să mori! Nu vrei să mori! Nu vrei să mori!”, repeta obsesiv o voce în mintea mea. Am început să plâng, iar lacrimi amare îmi cădeau pe obraji, împăienjenindu-mi vederea. „Nu vreau să mor!”, am șoptit tremurând. Aceea a fost clipa în care am înțeles că nu am cum să fac față de una singură problemei cu care mă confruntam, așa că am acceptat mai apoi ajutorul unui specialist.

La prima ședință de terapie însă nu am reușit decât să îngaim: „Am încercat să mă sinucid.”,  după care m-a podidit plânsul. Restul orei am petrecut-o în tăcere. Cum să-i spui unui străin că ai prefera să-ți pui capăt zilelor, din moment ce îmi era extrem de greu să discut despre experiența aceasta chiar și cu cei apropiați? Prietenele și rudele mele încă nu știau nimic despre ziua aceea în care am decis că existența mea nu mai avea niciun rost. Vreme îndelungată a fost prea dureros chiar și numai să mă gândesc la asta, cu atât mai puțin să povestesc cuiva despre chinurile prin care am trecut.

Toate astea le-am conștientizat la prima oră de terapie. La una dintre ședințele următoare, terapeutul m-a întrebat pe nepusă masă: „Care este motivația ta de a trăi?”. Am clipit confuză, pentru că tocmai asta încercam să-i spun: „Nu există niciun motiv.” A surâs abia sesizabil, călduros, înainte să-mi vorbească din nou: „Și în ziua aia, pe marginea pontonului, de ce ai decis că vrei să trăiești?”. Am tăcut și m-am uitat spre ceasul de pe perete. Mai aveam jumătate de oră de stat aici. Mi-am ascuns fața în spatele palmelor. Nu știam ce să răspund, dar mă sileam să găsesc cuvintele potrivite. Căutam o explicație plauzibilă. „Nu trebuie să zici ceva acum, doar gândește-te la asta!” „Nu eu am decis că vreau să trăiesc, ci vocea din capul meu!” Mi-a fost teamă să recunosc asta, așa că am clătinat din cap, în semn că urma să trec în revistă ziua aia și să-mi dau seama.

„De ce am ales să trăiesc?”

Era o întrebare a naibii de bună! Păcat că nu știam răspunsul!”