Evia și Isia – Iubiri, rătăciri și uitări

„Era un început de primăvară timid, când Evia se trezise în camera de la orfelinat cu o senzație stranie de arsură, de parcă cineva i-ar fi introdus o flamă pe gât în jos, până în măruntaie, transformând-o într-un înghițitor de flăcări fără de voie. Încercând să se ridice de pe pat, simțise o stare de amețeală puternică, după care se prăbușise pe podeaua de lemn în poziție fetală, cu trupul fierbinte, tușind și scuipând sânge. Colegele de cameră o văzuseră bolnavă, dar nu o ajutaseră în niciun fel. Deși le implorase, nu chemaseră pe nimeni în ajutor, lăsând orele care treceau să sape și mai mult în sănătatea șubrezită. O abandonaseră pur și simplu.
Din locul în care așteptase fără de vlagă o mână salvatoare, Evia își îndreptase privirea spre geam. De acolo unde stătea, se putea observa cel mai bine copacul firav care nu se știa cum anume răsărise în curtea uscată. Fata se întrebase mereu, de când viața o așezase în rândul copiilor rămași orfani, cum de se întâmplase ca acel copăcel să găsească o bucată de înveliș și brazdă în care să prindă rădăcini. Poate că acolo îi fusese menit locul. De la bun început.
Starea de boală se instalase cu câteva zile în urmă, dar abia cu o seară înainte fierbințeala începuse să o slăbească mai tare. Se hotărâse să facă o vizită la cabinetul medical din incinta instituției, dar nu mai fusese timp.
Stând căzută pe podea, își aminti de ploaia care o prinsese pe stradă și o îmbrăcase într-o mantie rece cu zeci de falduri de umezeală. Ar fi putut găsi un loc unde să se adăpostească, dar îi fusese frică să nu întârzie și mai mult. Hainele le simțise cum i se lipeau de piele.
O dată pe săptămână făcea curat la doamna administrator acasă. După ce terminase corvezile, femeia veșnic nemulțumită nu îi dăduse nici măcar o umbrelă, fie ea și stricată, din aceea cu spițe rupte și îndoite, pe care vântul ar fi dat-o peste cap, răsucind și rupând și mai multe dintre firele subțiri. De altfel, o ținuse mai mult decât de obicei ca să îi termine curățenia. A doua zi, urma să aibă musafiri. Evia ștersese chiar și geamurile vilei, pe ploaie. Cârpa cu care le lustruise părea mai uscată decât tricoul pe care îl purta. Drumul de întoarcere îl parcursese pe jos, dar în pofida faptului că alergase, găsise poarta instituției închisă cu lacăt.
Portarul zăcea pesemne adormit pe undeva. Neavând altă soluție, sărise gardul. Era un gard înalt, tivit în partea de sus cu sârme zimțate, de parcă proteja un penitenciar, și nu un orfelinat. Simțise o durere, pantalonul se rupsese, lăsând ca pe interiorul lui, să se prelingă pe picior în jos câteva picături de sânge.
În tot acest timp natura nu obosise, revărsându‑și capriciile asupra lumii cu zgomot, continuând să fulgere, să tune și să plouă torențial. În corpul Eviei era însă liniște. Cea de dinaintea unei alte furtuni. După ce reușise să se oploșească în cele din urmă în cameră, își privise cumva din exterior, de parcă nu își mai aparținea, corpul ars și cuprins de febră.”